Pomenirea sfântului Părintelui nostru Serafim din Sarov

 

Pare o întreprindere îndrăzneaţă să vorbeşti despre  un om aflat atât de sus deasupra oamenilor obişnuiţi, încât pare a face parte "din altă lume"! (Dealtfel însăşi Sfânta Fecioară i-ar fi spus într-o viziune că el ar fi "de-al nostru" – adică, al lor, al celor cereşti!) Totuşi, viaţa sa oferă un asemenea exemplu de iubire şi smerenie, încât poate constitui un model de urmat, chiar dacă foarte puţini ar reuşi să îl urmeze până la capăt.

Copilul Prohor (viitorul monah Serafim) s-a născut în noaptea de 19 spre 20 iulie 1759 în oraşul Kursk, în familia unui negustor înstărit. E posibil ca însăşi naşterea sa în apropierea prăznuirii marelui prooroc Ilie să fi constituit un semn al menirii sale! Apoi, familia în care a venit pe lume a fost una deosebită şi binecuvântata, o adevărată familie creştină. Tatăl său începuse construcţia unei biserici, terminată de mama sa după moartea acestuia. Mama, pe numele ei Agatia, a constituit un exemplu de mamă creştină, crescând în casa sa şi înzestrând fete sărace. După moartea soţului, a devenit o văduvă "după principii evanghelice", crescându-şi singură cei trei copii, şi asigurându-le o educaţie aleasă. Cred că i s-ar fi potrivit foarte bine cuvintele admirative ale unui păgân referitoare la o altă mamă, a unui sfânt de la începuturile creştinismului: "Ce femei au creştinii!"

Tânărul Prohor a avut încă de mic copil semne ale menirii sale. La o vârstă fragedă, a căzut din clopotniţa bisericii construite de părinţii săi, însă a rămas cu totul nevătămat. Puţin mai târziu, s-a îmbolnăvit. ( Istoria nu specifică ce fel de boală era, dar se pare că, în acele vremuri, era destul de grea, întrucât copilul zăcea.) Vindecarea sa a fost cu totul miraculoasă, şi s-a datorat unei icoane a Maicii Domnului purtată în procesiune prin oraşul natal, chiar prin faţa casei sale.

Devenind tânăr, după ce şi-a însuşit educaţia laică corespunzătoare vremii, şi condiţiei sale, a pornit într-un pelerinaj la marea lavră din Kiev. El s-a abătut şi prin orăşelul Kitaev, de lângă Kiev, unde locuia un pustnic clarvăzător pe nume Dositei. Aceasta a fost primul său maestru şi îndrumător, şi i-a trezit dorinţa de a-i sluji Domnului în întregime. Peste numai doi ani, el s-a călugărit, intrând în mânăstirea Sarov, pe care nu avea să o mai părăsească.

Chiar şi având acea chemare deosebită de Sus, el a avut mare dragoste şi ascultare faţă de învăţătorii săi, cum ar fi stareţul mânăstirii, şi un preot pe nume Iosif. După cum spunea el-însuşi: "Ascultarea le întrece pe toate.   Ea întrece postul şi rugăciunea!" Sau, în alte cuvinte: "Doamne, ai milă de noi, cei ce ne facem voia proprie!"

Se cunosc nenumărate minuni şi întâmplări neasemuite ale vieţii sale în mânăstire. După 16 ani petrecuţi în cadrul mânăstirii, el s- aretras într-o colibă în munţi, o "sihăstrie", cu binecuvântarea stareţului său, unde a petrecut alţi 16 ani.

 

 

 

În această sihăstrie, unde rareori călca picior de om, el hrănea urşii din mână, cu pâinea uscată de la mânăstire. (După mărturia unei măicuţe care l-a vizitat.) Tot acolo s-a petrecut "veghea celor 1000 de zile": timp de 1000 de zile, el a stat pe o stâncă, rugându-se neîncetat pentru păcatele sale, şi consumând doar câteva firimituri de pâine, cât să îşi ţină zilele. Pare un lucru neomenesc, dar el-însuşi aparţinea prea puţin "lumii oamenilor"! Apoi, tot în pădure, a suferit atacul a trei tâlhari, care l-au bătut şi l-au lăsat schilod, mânioşi că nu găsiseră bani în coliba sa. El i-a iertat mai târziu, după ce au fost prinşi pentru altă tâlhărie – după exemplul Mântuitorului.

Apoi, după cei 16 ani, s-a reîntors în mânastire, după porunca Maicii Domnului, ocrotitoarea sa, şi a reînceput să primească oameni. L-au vizitat sute de pelerini, din toate categoriile sociale. Problemele lor erau diverse: de la boli socotite nevindecabile (şi pe care sfântul le vindeca prin rugăciune), şi până la probleme ale vieţii, dureri, necazuri, cumpene. El, fiind văzător în Duh, dădea întotdeauna sfatul potrivit. În chilia sa se petreceau adevărate minuni cu sufletele vizitatorilor: oamenii seci şi orgolioşi ieşeau plângând, cu hotărârea de a-şi schimba viaţa, cei întristaţi căpătau speranţă, cei nehotărâţi în legătură cu drumul lor vedeau că li se luminează calea. Întrucât, după cum spune un maestru modern: "cea mai mare minune este schimbarea inimii omului!"

La fel de multe sfaturi şi vindecări aducea şi "în Duh", nefiind prezent cu trupul, faţă de cei ce îl rugau cu credinţă. (Fapt continuat şi după moartea sa fizică, petrecută la dat de 1 ianuarie 1833.)

Dar, la fel de importante ca exemplul vieţii sale înduhovnicite sunt învăţăturile lăsate de el, şi aplicabile tuturor domeniilor vieţii. El îi iubea mult pe mireni, cărora le dăruia o dragoste şi o grijă deosebită. (Nici vorbă de acea dispreţuire mascată a celor păcătoşi!) Mai mult, prietenii săi de suflet, şi ucenicii cei mai apropiaţi erau câţiva mireni: părintele Sadovski, un preot căsătorit, moşierul Motovilov, şi o altă familie boierească – Manturov, formată din doi fraţi – un tânăr, şi o tânără. (De altfel, credinţa sfântului era că "ne putem mântui oriunde, practicând orice fel de meserie. Mântuirea nu este doar pentru călugări, ci şi pentru mireni.")

Elena Manturova, o fată de o frumuseţe deosebită, s-a călugărit la Mânăstirea Diveev, fondată şi îngrijită de părintele Serafim. Moşierul Nicolai Motovilov a avut parte de o convorbire minunată cu sfântul despre scopul vieţii creştine, pe care a consemnat-o în scrierile sale. În cursul acestei convorbiri, pe lângă faptul ca sfântul i-a spus că:"Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt", a avut privilegiul de a-l vedea pe acesta strălucind de lumina Duhului, şi de a simţi şi alte semne ale prezenţei Duhului. El şi-a vândut moşia şi s-a mutat lângă Sarov, trăind foarte modest, iar soţia sa, care era protestantă, s-a botezat în ortodoxie, în urma altei minuni evidente.(Aprinderea unei candele goale din casa sa, fără prezenţa uleiului.)

Multe învăţături ale sfântului se referă  la "păzirea de duhul întristării", sau "acediei"(negrijii). El le vorbea cu multă blândeţe măicuţelor atinse de acest duh, povăţuindu-le să nu îşi asume nevoinţe peste puterile lor. Un alt "leac" pentru întristare, alături de rugăciune, ar fi fost veselia ("Veselia nu e un păcat, maică. Ea alungă plictiseala ce aduce deznădejdea. Şi nimic nu-i mai rău decât aceasta.", spunea el) şi "a da de mâncare unui sărac". Dealtfel, vorbele sale erau întotdeauna pline de blândeţe, şi li se adresa vizitatorilor numindu-i  cu dragoste:  "bucuria  mea".

Iată câtva dintre sfaturile sale:

 

Şi, consider potrivit să închei prin cuvintele sale pe care le consider cele mai luminate şi mântuitoare, şi care rezumă, într-un fel, "lucrarea" vieţii unui creştin, şi misiunea la care este chemat:

 

Amin!